Curling
Interesant sportul ăsta. De câte ori l-am găsit pe la televizor am stat şi-am căscat ochii destul de mult. Două echipe 4 cu 4, aruncă pe rând cu pietrele, şterg gheaţa din faţa lor astfel încât piatra să ajungă şi să rămână în "casă". La sfârşit care are pietrele mai aproape de centrul casei câştigă. Bine, regulile sunt puţin mai complexe iar dacă vreţi să le ştiţi pe toate.. trăiască Dar, în timp ce alţii înţeleg sportul practicându-l, noi îl practicăm mergând pe stadioane sau stând cu berea şi seminţele în faţa televizorului. Curlingul e caz special, că în România e practicat pe bune, dar o singură problemă este: semantica e interpretată greşit.
Când eram printr-a 7-a (1992) aveam o bluză mişto, îmi plăcea mie mult. Scria "Curling" pe ea, era galbenă, avea sub scris un desen reprezentativ cu pietre şi era mai shmekereaskă asha.. O primisem de la soră-mea din Belgia, deh, bluză din străinătate. Culmea că-mi venea ca turnată!
Tot pe-atunci începeam şi eu să scot capul în lume, ieşeam - mai cu voie mai pe furiş - pe la discotecă. Nu prea ştiam eu cum e cu fetele, care-i şpiru', cum se face, ce se zice.. :) Da' hai înainte! Ne orientăm la faţa locului.
Mă îmbrac eu cu bluza mea preferată şi purced cu gaşca încropită adhoc la discotecă. Acolo - fete. Nu erau de-alea cu pretenţii, da' decât deloc mergeau şi ele. Oricum, eram şi noi mici şi nu făceam nazuri. Dansăm noi ce dansăm, ne scălămbăim, vorbim, ne mai râdem - când una din mimoze, prin semiîntunericul din discotecă o văd că se chiorăşte la bluza mea. Mi-am dat seama.. deja îmi imaginam ce se va-ntâmpla.. Mai trece o rază de lumină de la stroboscoape peste noi - reuşind să citească - şi-ncepe să râdă...
Da' ce zic eu să râdă.. să hă-hăie, să ho-hoie, să horcăie de făcea ca toţi dracii! Curling! Şi arăta cu degetul la mine încercând să spună de ce râde da' nu putea să se oprească! Şi izbucnind deodată în râs, scosese şi-un râs din ăla de ghiolbancă de-a auzit juma' de discotecă.. Şi cu degetul îndreptat spre mine nici mai la stânga nici mai la dreapta tot repeta: "Linge cur! Linge cur! Lingi cur? Hă hă hă hăăă! Ho ho hoo ho!".
Bătălia era pierdută. De fapt era o luptă pe fronturi separate. Da' ce conta? Atâta timp cât eu afişam pe bluză cu scris mare cât capul că ling cur, la ce era să mă aştept?
Terminaţii ăilalţi tot încercau şi ei să citească, se dădeau unul după altul, se-ntrebau unii pe alţii ce şi cum, ceea ce m-a determinat - prin generozitatea-mi caracteristică - să deschid pieptul larg, să se facă scrisul citeţ ca să nu rămână vreunul cu dubii. Drept urmare încă vreo zece târlani au început să râdă. Râdeţi mă. Luaţi de vă râdeţi, ce să faceţi şi voi. Vrei să râzi şi tu? Ia, uite-aici, citeşte şi tu, hai că aştept să bată stroboscopu-ncoa' ca să vezi.
N-am mai stat mult şi-am plecat. Cu o mie de întrebări în cap, fireşte. Aveam o ciudă-n mine - din aia de copil, când te simţi singur contra lumii. Am ajuns acasa, am deschis cartea de geometrie (geometria - punctul meu forte) şi-am început la rezolvat probleme. Din alea grele, de la sfârşitul capitolelor. Ca să nu mă mai gândesc la ce-am pătimit..
Marea revelaţie a serii a fost că nu toate fetele sunt deştepte. Când eşti clasa a 7-a tinzi să tratezi oamenii cu aceeaşi inteligenţă ca şi-a ta. Când întâlneşti pe altul mai deştept te fascinează, şi încerci să înveţi cât mai multe de la el. Când găseşti pe unul mai prost parcă nu observi decât când îţi face o fază de-asta. Între timp în capul meu ploua cu întrebări. De ce oare-mi trebuie mie să fac probleme cu arii şi tangente la cerc când altora le e de ajuns să citească Curling? S-o fi-ntrebat pe-aia ce-nseamnă π? Păi ce să-nsemne, te pişi jumate, restul ţii în tine! Hă hă hăăă...
Nu ţin minte bluza aia. Cred că nu ne cunoşteam pe vremea aia. Şi fufa cine era? O cunosc?
Fara a face pe desteptu acuma, dar despicam si eu firu-n patru: tu esti din Macin, care oricum e oras mic de tot. Si aia statea in gazda acolo, adica se mutase la oras? Si tot ea facea misto de tine?